De la inginerie la filozofie– interviu cu prof. univ. dr. emerit Tudor Ghideanu

Emilia Ţuţuianu: Stimate domnule profesor, vă invit la o întoarcere acasă – pe acel drum al ființei umane, în devenire, rost și împlinire. Puteţi să ne comunicaţi o anamneză a vieţii dvs.?

Tudor Ghideanu: Ar trebui să încep, în răspunsul meu, de la momentul istoric real al patriei, când Şcoala naţională a trebuit să fie reclădită de la A la Z în România. Momentul a fost legat de marea industrializare a ţării, când, în Moldova au trebuit constituite fabrici, uzine, combinate metalurgice şi siderurgice la Galaţi, la Iaşi, la Roman, la Oneşti etc. S-a impus şi s-a realizat o dezvoltare simultană a ţării, de pe vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, un fost ceferist de la Bârlad, care a avut dorinţa înfiinţării acelor Şcoli Medii de Mecanică şi Siderurgie. Una dintre a fost deschisă la Roman, străvechea cetate muşatină a lui Alexandru Cel Bun, fiul domnitorului Roman I Muşat. Şi eu, alături de mii de elevi care făcuseră gimnaziul (Şcoala elementară de şapte ani) aveam să mă înscriu la Şcoala Medie Tehnică de Mecanică şi Siderurgie – care, în perspectivă pregătea tehnicieni şi muncitori calificaţi pentru Fabrica de ţevi din Roman, pentru Combinatul de utilaj greu de la Iaşi etc.Voi remarca faptul că m-am bucurat de prestaţia unor profesori de înalt nivel didactic şi educaţional la disciplinele: Matematici superioare (A. Panaite), Mecanică (I. Silberg, nepotul lui Calistrat Hogaş), Rezistenţa materialelor (V. Năstac), Organe de maşini (ing. Moroşanu), Electricitate (A. Maxim), Chimie anorganică (R. Fischer), Limba română (V. Dănilă), Istoria României (V. Ştefănescu), dar şi Aşchierea metalelor (ing. S. Gubiţă) etc. Desigur, nu pot lăsa neamintite orele de Atelier (lăcătuşărie, strungărie, freză şi raboteză etc.) care mi-au ajutat, toate, foarte mult în viaţă! Opţiunea pentru disciplinele umaniste se explică, desigur, printr-o zestre venită din familie

E.Ţ.: Ce amintiri legate de familia dvs. din perioada copilăriei şi a tinereţii aveţi?

T.G.:. La noi, în casa de la Cordun, tata Nicolae Ghideanu era tâmplar la Atelierul Fabricii de zahăr Roman; mama ţărancă şi casnică, fratele Ludovic (mai mic cu şapte ani decât mine) se cânta: ,,O, mamă, dulce mamă!”, ,,Mai am un singur dor”, ,Sara pe deal”, oricum întreg Eminescu! Nu peste mulţi ani, pe crucea fratelui meu, în Cimitirul ,,Sf. Vasile” din Iaşi, am pus memento-ul: ,,M-or troieni cu drag/Aduceri aminte!”.

Mama mea, Anica Tudor, avea o voce de mezzo-soprană şi ne cânta adesea, mie şi fratelui meu, la şcoală, din scrierile lui Ion Creangă: ,,Iarna ninge şi îngheaţă,/Frigul creşte tot mereu,/ Păsărica cea isteaţă,/ Nu-şi mai cântă cântul său./ Când afară viscoleşte,/ Ea se-ascunde tremurând,/ Într-un colţ, unde găseşte,/ Nu ca vara ciripind” sau cealaltă poezie ,,Ninge şi îngheaţă,/ Nu mai e verdeaţă,/ Peste tot câmpia/ o suflă vijelia,/ Lupi s-adună hau-hau/ Ce furtună, trosc, pleosc” etc.

La 17 ani când tatăl meu a suferit o fractură a bazei craniene, în chiar ziua ajunului Anului Nou 1956-1957, anul ,,contrarevoluţiei” din Ungaria, când am stat primele trei zile în Spitalul ,,Maica Precista” din Roman, alături de tatăl meu – căci apoi, a stat mama cu el, aproape trei luni de zile lângă soţul imobilizat la pat; lucram ca lăcătuş mecanic la Fabrica de Ceramică Roman, trecând apoi la Şantierul I.C.S.I.M. – care a construit Fabrica de Ţevi Roman, de unde aveam să plec la facultate, s-a pus problema ,,către ce te îndrepţi?”, mama mea optând pentru; ,,ar fi bine să te faci preot, mamă!”

E. Ţ.: Ce pasiuni şi preocupări aveaţi în timpul şcolii?

T.G.: Adevărata fatalitate a însemnat-o pentru mine, literatura, pe care am savurat-o continuu, prin lectura clasicilor literaturii universale şi româneşti, dar şi filosofia care m-a atras devreme, fără să ştiu aproape nimic despre această nestemată a spiritului uman. Astfel, m-am întâlnit, destul de devreme cu; Balzac şi Tolstoi, cu Sadoveanu şi Cehov, cu Topârceanu, cu Gustav Flaubert şi Edgar Allan Poe, cu Eminescu şi Byron şi mulţi alţi corifei ai literaturii.

E.Ț.: Ce moment revelator vă amintiți din acea perioadă?

T.G.: Elev,fiind prin anul al III-lea la Şcoala Medie Tehnică de Mecanică şi Siderurgie din Roman l-am rugat pe prietenul meu, coleg încă de la gimnaziu, Solomon Herşcu, care era cu vreo doi ani mai mare, dacă nu are, cumva, vreo carte de filozofie, m-a dus la Biblioteca Municipală Roman, de unde a împrumutat pentru mine, o carte a unui un gânditor flamand, de care încă nu auzisem: Spinoza! După vreo săptămână, i-am dus cartea înapoi spunându-i că ,,n-am înţeles nimic”! El a zâmbit tainic, iar eu am rămas doar cu acea nostalgie în faţa necunoscutului absolut. Într-adevăr, nu peste mulţi ani, aveam să întâlnesc pe adevăratul Spinoza, în anul al doilea al Facultăţii de Istorie – Filozofie, de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, când aveam să cunosc detalii semnificative ale cugetului filosofului olandez de origine evreiască Baruch Spinoza, continuatorul lui Descartes, pe linia raţionalismului, dar nu şi al dualismului cartezian (rescogitans rex extensa). Cu a sa Substanţa causa sui, filosoful modern reîntrona ontologia fiinţei unice: Deus sive natura, înzestrată cu două atribute infinite: întinderea (spaţialitatea) şi raţiunea (cugetarea).

E.Ț.:Toate aceste forme de existenţă sunt moduri ale substanţei unice, între ele mişcarea fiind ,,modul infinit” al fiinţării naturii (substanţei)? Au jucat un rol în devenirea dumneavoastră?

T.G.: Interesantă pentru evoluţia mea cultural-intelectuală a fost lectura poeziei universale şi a celei naţionale. Astfel, de la George Topârceanu, am aflat, nu doar:Pe trotuar, alături saltă/ două fete vesele…/ Zău că-mi vine să las baltă/ Toate interesele sau cealaltă: Trec anii, trec lunile-n goană,/ Şi-n zbor săptămânile trec/ Rămâi sănătoasă cucoană/ Că-mi iau geamantanul şi plec/. Aflam, în acelaşi poet tânăr, devenit al Iaşilor, alături de poeta romaşcana Otilia Cazimir, aflam deci, tot de la Topârceanu discrepanţa, nepotrivirea paradoxală dintre meseria de şlefuitor de lentile la Leyda (Olanda) şi aceea de filosof al modernităţii, capabil să depăşească toate conflictele religioase; aşadar care suportase metamorfoza, care îl transforma pe Baruch în Spinoza!

Contactul, prin lectură continuă, cu literatura universală şi naţională, în timp ce lucram ca lăcătuş, fie la Fabrica de Ceramică Roman, fie pe Şantierul I.C.S.I.M ce construia Fabrica de Ţevi Roman, m-a îndreptat către cunoaşterea vieţii şi operei unor romancieri: Balzac, Byron, Walt Whitman, Emil Verhaeren etc. dar şi a unor scriitori, ca: Panait Istrati, Tudor Vianu şi toţi ceilalţi ai noştri.

Ca o premoniţie, îmi amintesc de mica proză a lui Honore de Balzac, Casa la motanul cu mingea, îmi amintesc finalul trist al inadecvării radicale, din viaţa celor doi protagonişti ai scrierii balzaciene: ,,Florile modeste şi umile care răsar şi cresc pe fundul văilor, mor, desigur, dacă sunt transplantate prea sus pe crestele şi vârfurile munţilor, prea aproape de cer, acolo unde bat vânturile şi furtunile”.

E.Ţ.: În această dimensiune a existenței, la adăpostul și cunoașterea atâtor spirite filosofice care v-au hrănit viața, v-ați afirmat în plan literar cu un eseu, vorbiți-ne vă rog despre acest debut literar…

T.G.: Într-adevăr, acestei proze i-am consacrat primul meu eseu critic (în manierea lui Vianu!), înainte de facultate, prin anul 1957. Şi tot acestei proze îi datorez imboldul de a scrie proză (căci poezia nu mi-a mai surâs, din clipa când am realizat gândul şi trăirea, că dacă nu poţi să scrii ca Eminescu, este mai înţelept să abandonezi şi să te laşi! Astfel, primele mele proze, cu care am şi debutat prin 1966, la Iaşiul literar, au fost: Fugile (după o idee muzicală de la Johann Sebastian Bach) şi Minciuni pozitive (la revista ieşeană Cronica). Odată cu dobândirea sarcinilor de predare a cursurilor de istoria filosofiei contemporane (de la Immanuel Kant la Martin Heidegger) şi Istoria spiritualităţii româneşti (de la origini şi până la Lucian Blaga), înscrierea la un doctorat în domeniu, se impunea ca necesitate presantă, întrucât marii profesori ai facultăţii noastre Ernest Stere şi Petre Botezatu nu primiseră (din motive politice) dreptul de a conduce doctoratul, a fost necesar să mă înscriu la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj – Napoca, sub conducerea filosofilor D.D. Roşca şi Eugen Rózsa, cu tema Curentul fenomenologic în filosofia franceză contemporană.Din această lucrare, am publicat trei cărţi importante: Percepţie şi morală în filosofia franceză (Maurice Merleau Ponty şi Simone de Beauvoir), Ed. Ştiinţifică, 1979; Temeiuri critice ale creaţiei (Filosofia lui Jean-Paul Sartre, Ed. Ştiinţifică, 1988); Premiul Vasile Conta al Academiei Române, anul 1990, Conştiinţa fenomenologică de la Husserl la Teilhard de Chardin, Ed. Junimea, Iaşi, 1981. Au urmat multe, multe altele!

E.Ț.: Această activitate prolifică a generat multe animozități…

T.G.: Munca mea onestă, de dascăl, a generat gelozii şi invidii fireşti, printre colegii de generaţie, precum şi printre cei mai tineri, până chiar la acuza (stupidă!) de plagiat, din partea unuia, care s-a dovedit a fi ,,prinţul imposturii contemporane”, plagiind el însuşi cu neruşinare fanariotă, din chiar acela pe care-l considera ,,părintele său spiritual”. Individul a şi devenit intelectualul, slugă plătită, a ,,celui mai urât dintre pământeni”!

E.Ţ.: Da, dar ,,nimeni nu invidiază pe cei care nu sunt nimic” și cei care merg în soare îi urmează inevitabil umbra. Stimate domnule profesor vorbiţi-ne de personalităţi ale lumii universitare pe care le-aţi cunoscut şi care v-au fost modele în activitatea ştiinţifică şi în viaţă!

T. G.: Trebuie să mulţumesc, în fiecare zi, Celui de Sus, care m-a ajutat să am modele de învăţătură şi viaţă – marii profesori; Octav Onicescu, Anton Dumitriu, Petre Botezatu, Ernest Stere, Isac Davidsohn, Johan Gotlieb, D.D. Roşca.Din pleiada celor de la care am învăţat, aproape tot ce ştiu astăzi, îl amintesc pe marele logician, poate cel mai mare, profesorul Petre Botezatu, căruia îi datorez profunda cunoaştere a metodelor deductive. Ca toţi profesorii din perioada aceea de tristă amintire, Petre Botezatu a trebuit să sufere martiriul detenţiei la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru delictul de a fi fot reprezentatul Partidului Social-DemocratTitel Petrescu!

Ca mai toţi profesorii acelei perioade, Petre Botezatu era absolvent şi al ,,Conservatorului de Muzică” (la violoncel, după cum şi profesorul Ernest Stere făcuse clasa de pian).

După Eliberare (în anul 1954, după moartea lui I. V. Stalin, n.r.) Petre Botezatu a fost angajat în Corul Operei din Iaşi şi ca politolog la Laboratorul de psihologie al C.F.R. Din anul 1957 (anul reînfiinţării facultăţii) a început să predea disciplina Logica formală (aristotelică) până la pensionare. A murit la Bucureşti, unde mersese să facă ultima corectură la o carte care a şi apărut, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Ca şi colegul de generaţie, elegantul profesor Ernest Stere (la Istoria filosofiei antice şi medievale şi Istoria filosofiei româneşti), profesorul Petre Botezatu şi-a publicat foarte târziu lucrările fundamentale: Valoarea deducţiei, Silogistica, Logica naturală şi operativă, Constituirea logicităţii, Semiotică şi negaţie, Interogaţi asupra spiritului contemporan, Interpretări logico-filosofice, Discursul metodei – un itinerar logico-filosofic, ş.a.Va fi absolut necesar să reamintim valoarea şi locul pe care îl ocupă, în viaţa şi cariera mea universitară, profesorii Isac Davidsohn şi Johan Gotlieb. Cel dintâi de înaltă expresie, mi-a fost dascăl de filozofie clasică.

E. Ţ.: Care din corifeii universităţii ieşene v-au influenţat hotărâtor devenirea ca profesor?

Tudor Ghideanu: Între toţi, în modul cel mai înalt, profesorul Theofil Simenschy.Dincolo de cunoştinţele extraordinare pe care ni le-au dăruit, mie şi colegilor mei de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, cea mai de prestigiu cetate universitară a ţării, mi-au folosit lecţiile de înţelepciune şi sfatul pentru viaţă. Astfel îmi sunt prezente, mereu, în minte: Nequidnimis! (nimic prea mult), în limba greacă: μηδξυαγαύ. Marele profesor de latină şi greacă, era şi unul dintre cei mai mari sanscritologi dinEuropa, autor a patru gramatici:Gramatica limbii greceşti, Gramatica limbii latine, Gramatica limbii sanscrite şi Gramatica limbilor indo-europene. Orele acestui mare savant erau ţinute sub formă de seminarii, în care, alături de paradigma declinărilor, profesorul desfăşura, în faţa noastră, ample etimologii pentru diversele cuvinte, urmărind transformările suferite, de la sanscrită, prin greacă şi latină, până la limbile moderne europene, limba română în primul rând. Simţeam o bucurie superioară, ca împlinire a dorinţei noastre juvenile de cunoaştere şi comprehensiune, la care se adăuga sfaturi paideice: ,,Citiţi numai cărţile perle!”, ,,Nu citiţi tot ce vă cade în mână”, ,,Exprimaţi-vă cât mai concis!”, ,,Nu lăsaţi gândirea să rătăcească pe toţi coclauri!”etc.

Am aflat, mai târziu, că marele Simenschy nu făcuse politică de nici un fel, dar pentru că fusese dascăl al universităţilor din Chişinău şi Cernăuţi, la Teologie, alături de Cicerone Iordăchescu şi alţi ,,idealişti”, pentru că tradusese din Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi din cultura indiană, Panchatantra (Cele cinci cărţi de înţelepciune), Upanişadele etc., a trebuit să fie exclus din învăţământul superior, în anul 1948! În anul 1957, odată cu reînfiinţarea Facultăţii de filosofie, la Univ. Al. I. Cuza din Iaşi, Simenschy a fost angajat pe postul de contabil! Totuşi, marele profesor şi-a desfăşurat activitatea la Catedra de limbi clasice a Universităţii ieşene, ca lector universitar, până în anul 1968, când a plecat în ,,Câmpiile Elizee”!… Îi păstrez cea mai frumoasă amintire, din anul vizitei filosofului indian J. Mohanty, de la Universitatea din Calcutta, găzduit la Casa de oaspeţi C. Balmuş a Universităţii ieşene. Alături de colegul Radu Negru şi de alţii, de la Catedra de Istoria filosofiei, l-am invitat pe marele nostru dascăl, care a recitat zeci de versuri din poemele clasice indiene, Ramayana şi Mahabharata. Filosoful indian, vădit impresionat, întrebându-l pe domnul Simenschy de unde cunoaşte atât de bine limba străveche a indienilor, a primit răspunsul neaşteptat: ,,am învăţat întreaga bibliografie, în limba germană”!

Pe marele meu profesor de latină nu l-am mai văzut decât pe data de 13 decembrie 1968, însoţindu-l cu întreg cortegiul funerar de la universitatea ieşeană, unde fusese depus, pentru cele trei zile, şi până la Cimitirul Eternitatea.

Mulţi ani, mai târziu, am luat în studiu impresionantul volum, Limba indo-europenilor, pe care l-a editat colaboratorul şi continuatorul lui Simenschy, regretatul academician lingvistul George Ivănescu.De la Simenschy am învăţat, cu adevărat, despre rolul fundamental al profesorului, pentru dezvoltarea învăţământului şi culturii oricărui popor şi nu doar cel român!

E.Ţ.: Vorbiţi-ne despre întâlnirea cu profesorul Octav Onicescu!

T.G.: Am avut marea şansă de a cunoaşte îndeaproape poate cea mai importantă personalitate românească a secolului al XX-lea: genialul matematician Octav Onicescu, creatorul mecanicii invariantive, teorie complementară teoriei relativităţii, elaborate de Albert Einstein.

Prietenul meu de la Bucureşti, doctorul chirurg-anestezist Nicolae Radu, el însuşi cu o istorie palpitantă, evoluând de la medic primar la medic în Spitalul Universitar din Bucureşti, de la condiţia de medic pe vapor şi apoi la cea de medic în Libia pe timpul lui Gaddafi, apoi absolvent al facultăţii de filosofie, a Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, având sub supraveghere medicală familia marelui savant matematician, mi-a facilitat o întâlnire fericită, într-o după-amiază,în strada Şoimăreşti la numărul 9, pe Splaiul Dâmboviţei, prin anii 1978!

Întâlnirea mea cu marele român s-a datorat şi faptului că, după apariţia lucrării Mecanica invariantivă şi cosmologia (1974), publicasem în revista ieşeană Cronica, mai multe articole despre viaţa şi opera lui Octav Onicescu, de la care, atunci, vedeam necesară o confirmare sau dimpotrivă. Mi-aduc aminte, cu multă emoţie, cum ne-a întâmpinat marele Onicescu, înalt drept cu un chip zâmbitor, de îngăduinţă christică, neluând în seamă stângăciile şi fâstâcirile noastre fireşti. În semiobscuritatea unei camere burduşite de cărţi învelite, toate, în hârtie albă. Doamnele, soţia şi sora dumneaei, erau oarbe sau semioarbe, încercând să ne servească dulciuri de casă şi pahare de apă. În vreme ce doctorul Nicolae Radu ajuta cele două doamne, la problemele domestice, profesorul şi cu mine comentam cele scrise în articolele pomenite. Cuprinsul acestora este următorul: ,,subordonându-şi întreaga viziune matematică şi filosofică ideii străvechi a identităţii şi unităţii mişcării materiale, a corpurilor Universului, Octav Onicescu releva în Cuvânt Înainte, la a sa Mecanica invarintivă şi cosmologia (Ed. Academiei Române, 1974): ,,Descoperirile astronomice în ritm accelerat, de la Newton până azi, au întâlnit această idee de unitate a Universului, care a culminat cu descoperirea fenomenului dilataţiei, stăpânit de legea, cu caracter universal, a lui Hubble.Acestui moment culminant al cunoaşterii experimentale, i-a corespuns apariţia teoriei relativităţii, care ne-a iluzionat o clipă cu o imagine geometrică a acestui Univers în totalitatea sa spaţială şi eternitatea sa temporală, încercând să explice, prin gravitaţie, ca determinantă a structurii sale materiale, proprietăţile sale de ansamblu. Preluând această poziţie, a unei ştiinţe a mişcării, în care prezenţa întregului univers, se resimte în fiecare din componentele sale, însă nu pe căi structural geometrice, ci pe calea analizei proceselor elementare de mişcare, pe linia gândirii newtoniene, Mecanica Invariantivă, fără a părăsi cadrul spaţio-temporal al vechii ştiinţe, a regăsit gravitaţia, ca interacţiune inerţială a maselor, şi alături de ea, puţin sensibilă la distanţele curente dar foarte sensibilă la distanţele intergalactice, o interacţiune de depărtare, similară unei forţe elastice, în mare parte responsabilă de dilatarea lui Hubble, şi în aceeaşi vreme, de menţinerea stabilităţii acestui Univers în limitele sale de necesitate finite”(Mecanica invariantivă, 1974, p.7-8).

E. Ţ.: Ce v-a impresionat în creaţia ştiinţifică a Maestrului Onicescu?

T. G.: În creaţia lui Octav Onicescu, distingem prezenţa unei gândiri aurorale, care divulgă orgoliile subiectivismului şi referenţialului, dând curs fidelităţii faţă de per…. ontologică a naturii, cu imanenţa raporturilor ei constante, logice!Fără să minimalizeze virtuţile subiectivităţii umane, dar şi fără a ipostazia natura exterioară omului, drept ceva ,,străin” sau ,,duşman” omului, Octav Onicescu instituie ideea acelei profunde şi permanente armonii ,,înţelegerii” dintre noi şi neobositul corespondent, care este Universul.

Întemeiată pe coerenţa matematică, logică a lumii, viziunea pe care ne-o oferă marele matematician român dezvăluie unitatea dintre materie, mişcare, spaţiu şi timp, ca o exigenţă a profunzimii de fiinţare, care, dincolo de abateri şi rătăciri, istoriceşte, este aceeaşi, pentru orice subiect cunoscător, prezenţa perfectă a Legităţii şi Ordinii (cosmos).Viziunea filosofico-matematică a mecanicii invariative poate fi rezumată astfel: viteza luminii (c) nu joacă un rol special; alături de gravitaţie, apare cu drepturi egale, o forţă de repulsie, în lipsa căreia Universul ar fi fost, de mult, prada unui colaps nimicitor; spaţiul şi timpul nici nu se contractă, nici nu se dilată, ele nu sunt obiecte de observaţie directă; în lumina legii de mişcare a mecanicii invariative, se arată toate proprietăţile actuale ale materiei răspândită în Univers, începând cu sistemele elementare până la cele formate de galaxiile care populează cerul.Interesante sunt studiile, publicate de Octav Onicescu, de-a lungul vieţii: Legile mişcării, în lumina materiei, Geometria şi reprezentările spaţiului fizic; Universuri antimarkowskiene etc.

Superioritatea concepţiei matematico-filosofice a lui Octav Onicescu, faţă de alte cosmologii şi mecanici generalizate, rezidă în legătura fundamentală dintre împlinirea imperativului de universalitate a teoriei şi satisfacerea empiric-observaţională (astronomică). Astfel cercetătorul Ieronim Mihăilă de la Observatorul Astronomic din Bucureşti a publicat notele de confirmare sub titlul Mişcarea periheliului (apropierea de Soare, a planetei Mercur!).

Ca la un fapt al autenticei creaţii de geniu, Octav Onicescu a fost dominat, ideatic, de triada insolită: Timp, Spaţiu, Obiect; în lucrările din 1981-1982, matematicianul român valorizează obiectivitatea celor trei realităţi. Pentru înţelegerea timpului, de pildă, savantul a imaginat un modul matematic, prin care distingem: durata individuală, mulţimea duratelor, măsura (convenţională) acestora. Tot ceea ce fiinţează, ,,se petrece în universul duratelor”. Onicescu refuza modelul spaţial relativist centrat pe contracţia spaţială şi dilatarea temporală (a duratelor), în tentaţia de a se identifica ,,natura reală a timpului”. Onicescu pune accent pe măsurabilitatea duratei temporală.

Anton Dumitriu a dezvoltat în studiul său Timpul şi spaţiul în concepţia lui Octav Onicescu (revista Forum, nr. 12, 1982): ,,Obiectivitatea timpului, ca şi a spaţiului, de altfel, se face manifestă printr-o co-prezenţă a conştiinţei umane la toate trecuturile şi viitorurile, la toate locurile, pe care le ocupă corpurile în timpul unei durate, sau a unei mulţimi de durată.”

Deşi de expresă concepţie realistă, viziunea lui Onicescu se deosebeşte de concepţia lui Newton, printr-o suplă şi elegantă dialectică a dependenţei obligatorii dintre timp şi spaţiu şi totodată, prin acea intuiţie de fond a ,,identităţii (de raţionalitate şi legitate) dintre conştiinţă şi Univers.

Filonul acestei convingeri a savantului român, trece, cu necesitate, prin exigenţele monismelor filosofice autentice (Aristotel, Spinoza, Schelling, Constantin Rădulescu – Motru), care concep co-naturalitatea dintre Om şi Univers, dinspre partea raţionalităţii fiinţei (Logos) şi nicidecum dinspre partea unei conştiinţe particulare dintr-un anumit moment temporal istoric.

Marele savant Octav Onicescu acordă, desigur, un temei umanist (dar nu antropologist) acestei co-materialităţi, când el numeşte Myconscience, tocmai această conaturalitate sau identitate, relevată drept ,,esenţă a fiinţei mele, în transformările ei continue, datorită variaţiei impacturilor dintre lume exterioară sau interioară, cu conştiinţa mea”

Străină oricărui pozitivism, ca şi oricărui fenomenologism, concepţia filosofică a lui Octav Onicescu ne destăinuie legităţi perene ale actului de creaţie teoretică, aidoma unui adulații fără vârstă, care se dăruie oamenilor într-o gratuitate fără limite!

Este definitiv întremător gândul, că avem la noi acasă, astfel de clipe de Înţelepciune, care ne amintesc, şi reamintesc, mereu, obligaţia ,,de a formula ştiinţa înţelegerii noastre cu Universul şi ale libertăţilor de decizie, cu care este înzestrată fiinţa umană, ce-şi poate cânta drumul existenţei, în dedalulcomplex al drumurilor, ce are la fiecare moment în faţă”

E.Ţ.: Un intelectual oricât de valoros ar fi şi oricât îl poate recomanda propria creaţie, nu-şi poate motiva prestaţia didactică şi creatoare, fără o relaţie întemeietoare cu generaţia sa, cu cei mai puţin prestigioşi colegi! Ce ne puteţi spune despre aceste lucruri?

T.G.: Este cu totul îmbucurător să pot vorbi despre colegi dintre cei mai străluciţi ai contemporaneităţii intelectuale româneşti care au marcat cultura românească de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul Mileniului al III-lea.Mă voi referi la cei care prin valoarea creaţiei mi-au dat curajul de a-i însoţi şi apoi de a mărturisi despre ei. Am făcut-o, prima dată, în eseul Nemuritorii mor şi ei, mai mult decât colegi, prieteni şi fraţi. Astfel într-o simultaneitate de trăire, gândindu-mă la toţi dintre care cei mai mulţi s-au transferat pe ,,Câmpiile Eliezee”!

Poetul Dan Laurenţiu, pe adevăratul său nume, Laurenţiu Ciobanu, născut la Podu-Iloaiei, coleg de grupă la Filozofie între anii 1958-1963, la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi. Autor al volumelor de poezie: Poziţia aştrilor, Imnuri către amurg, Poeme de dragoste, Ave Eva,Privirea lui Orfeu, Jurnal metafizic.

Creato al unei poezii metafizice închinate iubirii, femeii şi vieţii – probabil cel mai talentat şi profund poet român al sfârşitului de secol, dan Laurenţiu, deşi suferind de o maladie a sistemului osos, căreia avea să-i cadă victimă, ne-a dat tuturor celor din generaţia sa un îndemn tonic, bărbătesc întru autenticitatea vieţii, creaţiei şi valorii. Înzestrat cu o inteligenţă pozitivă şi cu o superioară cultură filosofică, el s-a impus drept cel mai intelectual poet al timpului nostru, pe linia de creaţie a lui Nichita Stănescu. Îi datorez foarte mult, în primul rând tonusul viguros către demnitatea libertăţii de creaţie şi înfăptuire creatoare.

Celălalt coleg şi prieten, model de eleganţă fizică, intelectuală şi vestimentară cultiva o ironie şfichiuitoare, socratică mai ales în situaţia de impostură în care îi afla pe unii sau pe alţii indiferent ce rang social sau academic, ocupau la un moment dat! În scurta lui existenţă pe acest pământ N.V. Turcu a reuşit să publice puţin, din strălucitoarele lui proze scurte trebuie să amintesc volumele: Iarba verde de acasă (Cartea Românească), Perturbaţii (Luceafărul), Sfinxul – versuri (Junimea), Asimptote (Cartea Românească). Şi-a dat doctoratul în filozofie cu profesorul Ernest Stere, în anul 1972, din comisia de doctorat, făcând parte: Alexandru Boboc, profesor la Universitatea din Bucureşti, Ion Mesaroşiu, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Petre Botezatu, profesor la Universitatea din Iaşi. Teza de doctorat trata o temă din câmpul istoriei filozofie româneşti: Umanismul românesc de la cronicari la Bălcescu.

Bolnav de ciroză umedă, foarte tânăr, N.V. Turcu ne-a părăsit în 1987, anul în care au plecat şi marii gânditori ai secolului trecut: Martin Heidegger şi Constantin Noica.

E.Ţ.:V-aş ruga să ne vorbiţi despre relaţia dvs. cu marele gânditor de la Păltiniş!

T.G.: Constantin Noica a intrat în viaţa mea spirituală încă de pe când îşi publica eseurile Eminescu – gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, care avea să fie reluat alături de altele, în volumul Miracolul Eminescian, Spiritul românesc în cumpătul vremii, Scrisori despre Legea lui Herme şi Rostirea filosofică românească.

Odată cu apariţia lucrărilor mele despre filosofia contemporană Percepţie şi morală în filosofia franceză (Merleau – Posity şi Simone de Beauvoir), apărută la Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979 şi apoi Conştiinţa filosofică de la Husserl la Teilhard de Chardin apărută la Ed. Junimea, Iaşi, în 1981, m-am simţit dator să le trimit Maestrului de la Păltiniş prin universitar ieşeană Gertrud Sauer, prietena filosofului, care îmi era profesoară de germanistică la cursul post-universitar de limba germană, de la facultatea noastră, pe care l-am absolvit mai târziu, cu diplomă.

De la Noica am primit, fireşte, mulţumiri şi totodată, sfatul pe care l-a dat multora, acela de a se apuca de studiul limbilor greaca veche şi germană!

Cu acea îngăduinţă superioară, de părinte spiritual, filosoful devenirii întru fiinţă (tratatul său de ontologie), mă trecea nesperat, astfel – paideia printre discipolii săi metafizici!

În una dintre scrisori, pildă de încurajare părintească şi profesorală, îmi amintea, faptul că din Moldova de Sus au venit în cultura noastră românească, naţională: Eminescu, Enescu, Onicescu şi mulţi alţii care au ridicat prestigiul ţării în ochii tuturor străinilor. Desigur, astfel e cuvinte au însemnat – şi pentru mine – un certificat de intrare într-o aleasă familie spirituală.

Generozitatea pe care Maestrul nostru o împărţea cu toţi cei ademeniţi de daimonul socratic, a stârnit, nu odată, pizmă, invidie şi chiar acuzaţii insultătoare, din partea ciracilor, pretinşi deţinători ai tainelor teoriei, care nu după multă vreme şi-au dovedit slugărnicia politică şi găunoşenia, împăunându-se cu decoraţii fade, fals sunătoare.

Despre Noica şi Mircea Vulcănescu voi publica în lucrarea Ministrul şi Eremitul.

E.Ţ.:De la ce şcoli de prestigiu din lume v-au venit recunoaşteri a muncii dvs. în planul filosofiei şi ce profesori de marcă v-au admirat activitatea didactico-filosofică

Tudor Ghideanu: Timpul istoric a fost vitreg cu toată generaţia noastră care aproape în totalitate a eşuat robindu-se unei aşa-zise democraţii a libertăţii şi dialogului social.

În ce mă priveşte, datorită şi multelor şi gravelor probleme de familie, mi-am consacrat eforturile operei didactice de istoric al filosofiei contemporane care mi-au adus şi satisfacţii precum: invitaţie la Universitatea din Ottawa (Canada) de către prof Theodor Geraet decanul facultăţii de filozofie; invitaţiile la universităţile din Germania: Jena (profesorul Wolfgang Höwing, Freiburg im Breisgau (prof. P. Miron), Tübingen (prof. I Mittelstrass), Maenz (prof. O. Spregardt); India, Calcutta (prof. J. Moha); Moldova, Chişinău (prof. A. Tăbăcaru, Mihai Cimpoi, Val. Matei).

Pe unele, desigur, le-am onorat cu 1-2 conferinţe, pe altele nu le-am putut da curs din cauze social-politice binecunoscute.

E. Ţ.: Care sunt lucrările dvs. apărute până acum şi ce proiecte de viitor aveţi?

T.G.: A rămas, dominator, îndemnul frăţesc de a-mi continua lucrarea destinată mie: elevarea în tinerii studioşi a sentimentului de preţuire a valorilor reale, autohtone şi străine. Astfel, au putut vedea lumina literei tipărite: Odiseea conştiinţei filosofice moderne şi contemporane (de la Kant la postmodernism), Chivotul syncategorematelor şi infinitul, Rătăcirile epistemologice ale empirismului, Filosofia criteriului şi timpul funciar, În peştera lui Platon nu se naşte Christ, Ce mult te-am iubit Eli… (eseu despre Mircea Eliade), O stafie umblă iar prin Europa (eseu despre Marx şi Lenin), Lacrimile marelui orb (eseu despre Lucian Blaga), Teorema tetractis şi aplicaţia ei cibernetică, Filosofia lui Eminescu, Cogitoul românesc pe meridianele lumii.

După cum se poate vedea limpede, o preocupare esenţială caracteristică a operei mele didactico-filosofice, a constituit-o cugetarea românească şi din perspectiva contribuţiei ştiinţifice: Octav Onicescu, Nicolae Paulescu, Gogu Constantinescu, Petre Botezatu, ernest Stere, N. Georgescu – Roegen, Emil Palade, Eugen Macovschi, Theofil Simenschy, Ştefan Procopiu, Ştefan Odobleja ş.a.m.d.

Întrucât am iniţiat târziu, prin anii 2001-2002 Masterul Filosofie creştină şi dialog cultural, la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, până în 2010-2011 o parte a activităţii mele întru apărarea ortodoxiei am coordonat publicaţia AdversusHaeresespână după pensionare, ca profesor consultant al Facultăţii de Filozofie. În această sferă, am publicat: Melchisedec – Lumina ortodoxiei româneşti, Patriarhie şi autocefalie, Splendoarea bucuriei în ontologia trinităţii, Sensul teantric al iubirii, Eschaton – elegia sfârşitului – înviere şi judecată (Dumitru Stăniloaie şi Bartolomeu Anania).

Istoria patriei nu mi-a rămas străină ci, dimpotrivă i-am consacrat mi multe lucrări, o voi aminti doar pe ultima dar nu şi cea din urmă:Basarabie frumoasă, pregăteşte-te mireasă – Imnele Regatului România.

E.Ţ: Văd că în tot ce a-ţi întreprins, până astăzi, preocuparea care v-a dominat, a fost aceea de a vă alege un model şi nu de a-i urma sfaturile, sau de a vă asemăna cu unele în acţiuni şi înfăptuiri!

Tudor Ghideanu: Este adevărat, dar peste toţi, am rămas să răspund dorinţelor tatălui meu Nicolae Ghideanu, simplu tâmplar la atelierele Fabrici de Zahăr din Roman.

http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/revista_files/nr8-2017/INTERVIUURI/ghideanu.htm

Advertisements
%d bloggers like this: