Category Archives: Ion Rotaru

Ion Rotaru – ,,O Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”

istoria-literaturii-de-ion-rotaru-coperta1 Ed. Dacoromână, Bucureşti 2009, pag. 916 ISBN 973-7782-42-9
,,Printre ultimii nemţeni apăruţi în arenă, trebuie menţionată neapărat şi Emilia Ţuţuianu (n.12 iulie 1961, Rîşca, Suceava) absolventă a facultăţii de filozofie din Iaşi, fondatoarea Editurii Muşatinia din Roman (2002) cu două cărţi de poezie: Flori de măr şi În amurg (editura Timpul, 2002).
Cum era de aşteptat (v. Finalul secţiunii de faţă, unde apare întrebare: „Poezia – încotro?”) este o poetă liberă de orice veleităţi- prejudecăţi post- trans- ultra etc. moderniste, nu caută originalitatea cu orice preţ.
Emilia Ţuţuianu este ea însăşi în tot ce a scris, nu mult mai originală decât toţi ceilalţi din generaţia sa.
Printr-o intuiţie artistică absolut normală, pe potriva temperamentului său şi talentului firesc, e o… neoeminesciană sau mai bine am zice, pioniera unui fel de nou dulce stil clasic retro şi totodată… romantic, aproape unic în câmpul liric de azi. Se lasă captată în curata anarhie a firescului, a naturii, în chiar sensul schillerian şi totodată, repetăm, (neo) eminescian din celebrul eseu din Uber naive und sentimentalische Dichtung (1796-96).
Cu asta vrem a spune că poezia ei, poezie adevărată, liberă de orice „mode”, rezidă într-o fericită fuziune dintre Natură şi Ideal, totodată eliberată de idealismul filosofic livresc, dar şi de realismul vulgar, prin definiţie banal, artificial, contrafăcut.
Ca atare, poeta de la Roman cântă Casa bunicilor, Bunica, Bunicul, frumuseţea, în spirit, a Agapiei, totul interpretat printr-o permanentă fuziune sentimentală în sensul unui Ionel Teodoreanu sau Ibrăileanu şi ceilalţi nostalgici ieşeni şi moldoveni „middle class” de pe la începutul secolului XX:

Pereţii casei bunicilor
sunt prăfuiţi cu dureri,
Pereţii casei bunicilor
sunt văruiţi cu lacrimi…
Icoanele de pe pereţi,
Vorbesc despre IUBIRE!” etc.
„în celesta lumină sidefată,
Cu stiraxe pleoape de fum
în Agapia tainic s-arată,
Al reginei nopţii parfum”.

Anticul adagiu, fugit irreparabile tempus, filtrat prin proustianism, este de rigoare:

Vreau să retrăiesc totul…
pentru că timpul devine un hoţ
al vârstelor şi fuge… fuge… fuge”. (Pioşenie).

De astă dată „Inima”, „petic de cer”, protejat de un pumn de pământ, ţine loc de turn de fildeş al eului liric:

în inima mea
sălăşluieşte un petic de cer
şi un pumn de pământ…
Pentru a-mi proteja inima,
de buruieni omeneşti,
desţelenesc pământul
cu eclata carului mic,
pentru a afla în adâncuri
Misterele Eleusiene,
le ascund fericită,
în al meu petic de cer (Inima mea).

Vântul „se plimbă” prin părul poetei, „timid”, în chip de suav Sburător – „Zefir” care o urmăreşte „cu pasu-i uşor” şi-i şopteşte:

Cui vrei să te dărui
Cu atâta iubire şi dor?”.

Ninsoare cu flori de măr, un laitmotiv în poezia Emiliei Ţuţuianu, sugerează interpenetrarea elementelor, trăiri inefabile acute ale erosului adolescentin etern: „De câte ori ninge (sintagmă nichitiană, v. p. 740 şi urmat nota de subsol, supra) cu flori de măr,/ simt că trăiesc miracolul devenirii…/ Le iau în palme, le sărut dar ele se metamorfozează/ în lacrimi, ce cad una câte una…/ pentru a îmbrăţişa pământul/ cu flacăra iubirii…” (Secvenţe).
Unda satirică la adresa stricării frumosului sentimental-impresionistic abia se simte, discret în ,,Iubire prin Internet”. Piesa datează violent momentul când tehnica ultramodernă urâţeşte iubirea:

S-au cunoscut pe Internet
Ea brunetă – El blond,
El brunet – Iar ea blondă –
ei blonzi amândoi…
sau amândoi bruneţi”

Ea numai o… jucărie care denotă compunerea calculată, automatismele de rând, radotajul în gol nefiind în stilul poetei de la Roman, repet, o cunoscătoare a „clasicilor”, de la Eminescu încoace, mai ales cu tot cu simboliştii.
Stilul frumos retro, cât se poate de nimerit în contextul volumului intitulat ,,În amurg” se poate vedea bine şi în… pantumul din Viaţa şi Moartea, reluare cu mare demnitate epigonică, la vedere, după baudelaire-iana Harmonie du Soir, secvenţa a XLVII-a din Les fleurs du mal, parcă anume ţinându-se seamă de Bolileau care îndeamnă imitatoarea (creatoare!) a marilor maeştri. Exoticile ritmuri malayeze sună şi în româneşte cât se poate de exact, denunţând cultura şi meşteşugul:

În zori, când soarele cu şoapte se răsfrânge,
Lumina cu steliţe piteşte-n ea ivirea…
Suav parfum de roze mărturisesc iubirea,
Şi în tăcute vise,chemarea lor se frânge…
Lumina cu steliţe piteşte-n ea ivirea…
Clipa străvezie ca amintire trece,
Şi-n tăcute vise, chemarea lor se frânge,
Pământul reînvie ca dintr-o lume rece.
Clipa străvezie ca amintirea trece,
Cu gânduri grele, crengi de cais s-apleacă,
Pământul reînvie ca dintr-o lume rece,
Să le adune-n vise ce vin, trăiesc şi pleacă.
Cu gânduri grele, crengi de cais s-apleacă,
Îmbrăţişând pământul cu amăgiri deşarte
Să le adune-n vise ce vin, trăiesc şi pleacă.
Tot ce a fost viaţă şi neatins de moarte.

 

Ion Rotaru.

Ion Rotaru

 

Ion Rotaru – ,,O Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” p. 915-916