Emilia Țuțuianu – Interviu cu dna. Rodica Anca

Emilia Ţuţuianu: Intervievata mea este distinsa doamnă Rodica Anca, ,,mama” studenţilor Universităţii din Delhi. Acest apelativ, mărturisesc, mi-a plăcut foarte mult! Cum s-a ajuns la el? Face parte din ,,Peregrinările Prinţului cel Trist”?

Rodica Anca: Vă închipuiți cât am fost de fericită spunându-mi-se „mamă”, în românește, tocmai în „mata” India, mama mamelor. Foarte simplu, mă priveau și mă respectau ca pe o mamă. Peregrinările Prințului se terminaseră, literar, cu mult înainte de India. Dar, cine știe?

E.Ţ.: În volumul ,,Peregrinările Prinţului cel Trist” v-aţi propus să sondați inconştientul uman, profunzimea personalităţii, pentru a descifra şi a încerca rezolvarea acelor stări interioare specific umane. Florin Costinescu le identifică cu un continent ,,al începutului şi al seninei ascendenţe umane”. Ca psiholog m-a uimit uşurinţa de-a reda acest cadru al psihicului uman. Arta, Literatura, dorinţa de Frumos şi experienţele trăite în mijlocul ,,fraţilor” lui Tagore, v-au dezvoltat un fel de principiu al realităţii. Acest principiu, împreună cu principiul plăcerii, guvernează scrierile dumneavoastră. Practic, bucuria, satisfacţia le obţineţi nu prin calea cea mai scurtă, ci prin acceptarea deturnării, în funcţie de condiţiile impuse de mediul exterior. Ce rol a avut realitatea românească în devenirea dumneavoastră?

R.A.: Îmi face plăcere să vă dau dreptate, eu nefiind psiholog, ci artist plastic, ceramist, poate pierzându-mă, cât conversăm, între „principiul realității” și cel al „plăcerii”. M-am simțit flatată de interpretarea dlui Florin Costinescu „asupra seninei ascendențe umane” așa cum o identifică în peregrinările prințului. Nu mai puțin mă onorează „uimirea” dumneavoastră, în fapt eu lăsându-mă, când am scris, purtată de imaginația în care m-a absorbit subconștientul.
Cum vă spuneam, Prințul – un dicteu al creierului – este anterior întâlnirii cu „frații” lui Tagore. Da, peregrinarea imaginară o fi anticipat, poate, pe cea reală, în universalitatea Indiei – Bharat. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru prilejul de a mă apropia de Vede, de cultura și viața indiană, de oamenii trăitori acolo. Bineînțeles, prin studiu și interactivitate cu gânditori, vecini universitari și necunoscuți întâlniți întâmplător.
N-am dus-o grozav, doar nici alocație pentru copil nu mai primeam acasă – ca să cumpărăm biletele de avion pentru mine și copil, ne-am vândut mașina de cusut și cea de tricotat, verighetele și câte și mai câte. Nici tropicul nu seamănă cu paralela 45, nici indienii nu sunt români – excepție, studenții noștri, „copiii mei”. Dar, din punct de vedere al sufletului, una peste alta, călătoria și viața în India au fost cea mai fericită realizare a vieții mele.
„Realitatea românească” de atunci ne-a oropsit pe noi ca pe toți românii. Spiritual, ne-am simțit mai români ca oricând, mai ales că, în Delhi, nu exista, de exemplu, o biserică ortodoxă și nici filarmonică. Ne erau, însă, în suflet, ascultând sarong, sitar sau veena, muzica și natya de templu.
Mult după ce ne întorsesem acasă, prietena mea Esha Beteille mi-a cerut să scriu o carte despre cum am trăit în vremea lui Ceaușescu, pentru a o publica în editura ei împreună cu Cambridge University Press (lucrasem împreună cu ea la Oxford University Press – eu am ilustrat manuale și dicționare pentru copiii din Bhutan). M-am mirat, am scris (și tradus) Donosteea, fără politică însă – toți eram nimeni – dând-o tot pe India, presărând și scrisori Delhi-București, de când mă întorsesem singură să salvez apartamentul din București, scos la licitație. De văitat, la ce să mă mai fi văitat? S-or fi dus, cu tinerețea noastră, ceaușismele, s-or fi și întors.

E.Ţ.: Amprenta destinului nostru poartă de cele mai multe ori reminiscențele copilăriei. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

R.A.: Am fost un copil orfan de mamă, de la zece ani. M-a crescut sora mamei, care mi-a fost alături toată viața ei, apucând să se simtă fericită, scurt timp, crescându-și nepoata. M-au ținut în viață cărțile citite. După moartea mamei, la zece ani, am fost la școală în Bărboi-Mehedinți, fericită de Calea Robilor, păduri, animale, dealuri cu vii și cireși, mai ales oamenii din sat. Nimic mai frumos.

E.Ţ.: Dorinţa de-a urma Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, într-o perioadă sensibilă a societăţii româneşti, a fost uşoară? Vorbiţi-ne de acea perioadă, a anului 1965…

R.A.: Sătulă de activitatea de conțopist, am aruncat hârtiile și creioanele din mână, și am mers la Institutul „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Arte Decorative. Absolvisem Școala populară de artă – pictură și desen, tot ca o fugă din realitate, care m-a ajutat să iau examenul de admitere. 1965? Atmosfera traiului, peste efectele dictaturilor, era combustionată de tinerețe, de un succes personal, de studenția care a urmat, și oarecare carieră ceramică.

E.Ţ.: În volumul Jurnalul de Delhi, faceţi o incursiune în viaţa poporului indian, viaţă care v-a captivat. Cum aţi trăit acele momente, departe de casă?

R.A.: Eufemistic spus, dar poporul indian mi-era universitar, povestit de profesori, studenți, multe tomuri. Chiar, multe, multe limbi, rituri, politici post-independență ne deveniseră familiare, ne integrasem. Prieteniile, vecinătățile, empatiile pe viață ne-au dublat umanitatea. Mi-au rămas nemuritoare Leela, Urmila, Margaret, Esha. Viața era nouă, cultura era nemărginită, alți oameni, alte obiceiuri, altă mentalitate. Am învățat continuu devenirea indiană, nu fără a crește și ca româncă: nu era nimic nereciproc în relațiile noastre. Uneori mi se părea că prietenele mele se simțeau românce. Urmila Rani Trika este traducătoarea în sanscrită a Luceafărului eminescian, în prezența noastră. Alexandra-Maria, fiica noastră, elevă la Shanti Niketan School (unde au învățat și fiii Indirei Gandhi, aduși de pandit Nehru) a întrecut orice propagandă imaginabilă a românei, în felul ei de leader.

E.Ţ.: Aveţi fericirea de-a avea alături un redutabil partener: intelectualul și poetul George Anca. Cum v-aţi cunoscut?

R.A.: Eram în vacanță în Bucegi, la Pârâul Rece, ieșisem la o cafea și o țigară pe terasa cabanei. Și-a apărut domnu’, care venea de la Sinaia cu un grup de scriitori studenți să se producă în fața eventualilor spectatori. Și neavând el țigări și văzându-mă singură la o masă, cu pachetul plin, s-a așezat lângă mine și n-a mai plecat până nu le-a fumat pe toate. Ne-am prezentat, ne-am înțeles ca, în toamnă, când va veni la cursuri, să mă caute și-om mai vedea. Și de-atunci au trecut peste 50 de ani și tot mai vedem…

E.Ţ.: Cum vedeți lumea azi? Cum vedeți evoluția în cultură?

R.A.: O văd cum mă vede ea pe mine, adică prin sită. Cultura? Cam lipsește în perioada asta. Puțini au rămas preocupați de ea. Pe tineri – nu toți, slavă Domnului – nu-i interesează. Nici nu prea mai au, din copilărie, educația pentru cultură. Copii needucați, adulți bădărani.

E.Ţ.: Ce hobby-uri aveți? Mai pictați?

R.A.: Poate cu nepotul de patru ani. Ce să spun, că n-am avut bani de culori? Că i-am dat pe avioane? Din copilărie, am citit feroce, acum mi-a slăbit vederea, nici pentru integrame nu mai am răbdare. Totuși, țigări, cafea, Discovery. Plus acest interviu (la ce mi-o fi trebuind?)…

E.Ţ.: Cum este să trăiești ,,în dodii,,?

R.A.: Ca mai sus… Dodiile sunt ale lui Creangă, Eminescu, Brâncuși. Cu greu aș mai trăi fără ele, fără ei. Noroc cu soțul meu, că e dodios de nu se mai poate.

E.Ţ.: Ce regrete aveți, ce nereușite, neîmpliniri?

R.A.: Multe. Să nu mai vorbim de ele. Nu m-au terminat încă.

E.Ţ.: Ce bucurii vă urmăresc, în ce considerați că v-ați împlinit?

R.A.: Multe m-or fi urmărit. Împliniri – fie-mea și familia noastră, prietenii de-o viață, care rămân tot mai puțin pe zi ce trece.

E.Ţ.: Care este diferența de civilizație a femeilor indiene comparativ cu cele din țară?

R.A.: Cred că nu mai este nici o diferență, își iubesc copiii, familia, prietenii, țara și zeii lor străvechi (pe care și eu îi mai iubesc).

E.Ţ.: Două culturi, alte destine. O fascinație a celor iluminați ce au cunoscut India.

R.A.: India, odată ce-ai cunoscut-o, rămâne un subiect fascinant pentru toată viața.

E.Ţ.: Ce personalități v-au marcat drumul scrisului sau felul de a vedea viața, ce idoli ați avut în tinerețe?

R.A.: Am scris cum am vrut eu, nu ca unul sau ca altul, și n-am avut idoli în afară de clasici, fie ei români sau străini. Bineînțeles, prin cenacluri am umblat și eu împreună cu domnu’.

E.Ţ.: Ce planuri de viitor aveți?

R.A.: Ehe… La aproape optzeci… întâlnirea cu Dumnezeu.

E.Ţ.: Cum vedeți conflictul dintre generații?

R.A.: Eu n-am niciun conflict cu nimeni. Nu mă interesează că se vorbește asurzitor despre acest conflict.

E.Ţ.: Cum vedeți acum rolul femeii în societate?

R.A.: Cred că rolul ei este mare în societate, dar n-o ascultă nimeni.

E.Ţ.: Un sfat pentru femeia de azi?

R.A.: Să-și educe copiii, mai ales în primii 7 ani, în spiritul culturii, bunului simț și iubirii de oameni.

Distinsă doamnă Rodica Anca, vă mulțumesc mult pentru dialogul nostru și pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele!

Advertisements

Tagged: ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: