Gh.A.M. Ciobanu: Un paradis cu ,,Mărul” în floare

GhA.M. CiobanuAcum, când revărsarea Ciclului floral al acestui an şi-a desfăşurat corolele din plin, şi poeta Emilia Ţuţuianu, apartenentă, suflet şi condei, aşezării noastre muşatine, ne dăruieşte eflorescenţa unui prim buchet liric: „Flori de măr”. O autoare şi creaţia ei, care se feresc să aştepte pârguirea acestui fruct simbolic, spre a-l oferi, apoi, omului, de la o Evă şi până la Beniuc şi care, din contră, preferă să se oprească acum, la frontiera dintre diafanajul floral şi rostogolirea biotică.
Volumul se remarcă dintru început a fi, mai presus de orice, o meditaţie poetizată şi, apoi, cu o perspectivă voalată, o poezie de suflet şi gând. Autoarea zăboveşte mult, cu melancolie şi resemnare, la rostuirile dramatice ale existenţei, fără a se pierde, însă, în negura nefiinţei sau înspre chemările unui „dincolo”. Un pesimism singularic, cu rezonanţe romantice şi cu desfăşurare monologată in evantai, conferă poeziilor sale o discreţie interioară deosebită, asemănătoare cu aceea care emană din şoptirea unei „Nocturne” de Chopin.
Mai presus de orice, însă, autoarea se opreşte îndelung la starea de excepţie umană a iubirii, care nu-i este o suită de trăiri sufleteşti cu final de Goldoni, ci ea se regăseşte in ipostaza unei Mariane Alcoforado, ce priveşte, singularică, printr-o mică deschizătură a unei zidiri, carnavalul imaginar al unui atare zbor. Se simte în poezia sa nu numai o idealizare a personajului „necunoscut”, care, de regulă, în imaginaţia celuilalt se transferă intr-o lume superlativă, intr-un „Zburător” lipsit de atribute pământeşti, ci în versurile de faţă însăşi înfiorarea iubirii capătă întruchipări de altitudine. E o transmutaţie între realitate şi sentiment, ce ne aminteşte de acea viziune a scriitorului şi estetului Oscar Wilde, viziune in care nu omul trăieşte conţinutul existenţei, ci aceasta din urmă îşi are configuraţia după natura unor trăiri.
Pentru autoare, iubirea e plină de omenesc, de relaţii şi reacţii fireşti, cu toată ţesătura imponderabilă şi cu prefigurarea ei pură. De aceea, poate, sensibila apropiere de sentimentul religios al adoraţiei sacre a Cerului, sau, tot aici, şi acea însumare spirituală, zămislită de ea, în urma căreia toate dăruirile sufletului uman, de la beatitudine la nupţialitate, se constituie intr-o aceeaşi înfiorare. Ele sunt stări curate de extaz care, alături de acel „a fi” al lor, îşi creionează, cu aceeaşi fineţe, in perimetrul lor diafan, şi conturul sensibil al unei năzuinţe. Prin aceasta, „undeva”, există, real sau simbolic, un „el” asimptotic, proiectat in faţă la o distanţă de „fata morgana”, a cărui aureolă de miraj devine, de la o zi la alta, tot mai indescifrabilă.
Pornind de la romantica denumire a volumului, surprinzi, parcă, motivaţia profundă ce a călăuzit-o pe Emilia Ţuţuianu de a se opri la acest titlu. În poezia sa de iubire nu se muşcă de fel din „mărul” biblic, el fiind mereu in floare. Dacă, la vremea ei, arhaica Evă, s-ar fi aflat, împreună cu Adam, sub un astfel de pom in starea de floralitate a primăverii, atunci, poate, nu s-ar fi produs o „izgonire” şi, mai târziu, nu s-ar mai fi vorbit nici despre „Judecata de Apoi”, fie ea Sixtină, fie Voroneţiană.
Toate acestea conduc la o iubire monovalentă şi de frontieră, singuratică şi plină de aşteptare. Şi, cum e şi firesc, între cele două „personaje” ale acestei atât de ciudate perechi s-a conturat şi o inevitabilă inegalitate, un prea mult „Parnas” pentru „ea” şi un indescifrabil „incognito” cu privire la „el”. O „metaiubire” neînţeleasă şi mereu tangentă la năzuinţă şi vis.
Creaţia poetică e in perfectă concordanţă cu aceste trăiri. Spontaneitatea firescului şi sensibilitatea feminină se degajă din fiecare vers al volumului, care, odată parcurs, răspândeşte in jur puritatea, aproape sacră, a unei spovedanii. De aici şi naturaleţea limbajului şi folosirea acelor monologuri, când cu intenţie de meditaţie, când cu aceea de a-şi pune sieşi întrebări. Se evită orice geometrism poetic, fie el clasic, fie contemporan. Un autor feminin şi singuratic, care, la fel de singuratic şi feminin, „trăieşte” un sentiment, aflat undeva intr-o imaginară apropiere.
Un „măr înflorit”, ce aşteaptă miracolul. Dar, până atunci, rămâne încă în floare.

coperta-flori-de-mar

Advertisements

Tagged: ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s