Agapia – Lumina din adânc

Sanctuar al iubirii…Locul care te ridică în spaţiile cele mai înalte ale fiinţei tale, înlăturând zgura ce împiedică zborul spre iubire. Agapia trage o perdea impenetrabilă peste fiinţa noastră, care se răzvrăteşte dar şi se supune timpului în egală măsură.Înconjurată de păduri seculare, cu munţi bătrâni şi singuratici, Agapia mărturiseşte un sentiment mai cuprinzător al timpului. Trăirile sufleteşti se distilează în bogăţia sacră a efluviilor ce se revarsă asupra naturii înconjurătoare.
O, cum mai strigă, în cugetul omului, natura aici…! Ce tainic se simt legăturile între toate cele create de Dumnezeu, cum se răspândeşte în jur, plecând din fiinţa ei, acea linişte adâncă, cu iz de împăcare şi de iubire a toată lumea!

Tainic, ea aruncă o ancoră de lumină în minuscula noastră existenţă, interpunându-se între inima omului şi dragostea nelegiuită- lăsând să cadă asupra sufletului nostru dionisiacele ei emoţii.
Când intri în Agapia, strada te îmbrăţişează tăcut, în foşnetul domol al paşilor ce vin să-i cunoască misterul.
Fiecare casă, fiecare poartă, fiecare chip, îţi dă o emoţie unică. Fiecare floare, fiecare colţ, este un tabernacol cu amintiri, ce vibrează în lumina diafană a ozonului limpede, pe care poţi, parcă, să-l atingi cu mâna.
Acoperişurile caselor sunt învăluite în topazele oblice ale razelor de soare, ce împrăştie aromele smirdare ale unor sipete misterioase.
Aici, religia nu mai este închisă între ziduri – existenţa pune faţă în faţă două viziuni: cea artistică şi cea religioasă. Acest fapt influenţează fiecare părticică a vieţii monahale.
Din curtea mănăstirii, dacă străbaţi coridoarele răcoroase de sub arcadele edificiului, te trezeşti într-o sidefie lumină cu iz fatum de begonii şi trandafiri, ce se răsfaţă zâmbitoare la soare.
Străbătând străduţele înguste, recunoşti cu emoţie casa – unde personajele ce dormitau în adâncurile fiinţei lui Ionel Teodoreanu – au prins viaţă.
Mâna cu care a scris, ţinând în ea o rază de soare, a mărturisit cu rectitudine tuturor dragostea şi fericirea de a iubi. Aici, el a plâns şi a râs, odată cu personajele sale.
Străbătând o împletitură de străduţe, presărate cu întâmplări, ce se ivesc parcă din trecutul îndepărtat, şi urcând spre colina din spatele mănăstirii, nu poţi să nu-ţi aminteşti răscolitoarele versuri ale lui Vlahuţă:
„lăsaţi potop de frunze aicea să mă-ngroape,
în farmece de visuri şi-n pulberea de stele,
să dorm sub straja voastră, în veci de voi aproape.!
Din trupul şi sufletul Agapei a izvorât gândirea profundă a poetului Vlahuţă, a cărui casă, plină de panouri, documente, fotografii de epocă şi vitrine cu manuscrise, ne vorbeşte de viaţa sa zbuciumată, dar şi de verticalitatea sa morală.
Privirea ţi se opreşte asupra unei scrisori, adresată de Vlahuţă fiicei sale, Margareta, la împlinirea vârstei de şaptesrezece ani.
Este imposibil să desparţi preceptele religioase de parametrii în care poetul include totalitatea normelor de conduită pe care trebuie să le respecte fiica sa, pentru a găsi fericirea.
Scrisoarea este un adevărat eseu.
Fericirea dobândeşte, la Vlahuţă, o sinonimie unică – bunătatea. Cele două noţiuni se condiţionează reciproc: „să fii bun, ca să poţi fi fericit”.
O citeşti, o reciteşti şi simţi că nu te poţi despărţi de ea…Şi atunci o iei cu tine şi când ţi-e mai greu, o murmuri ca pe o rugăciune…
„Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună, – să fii bună, pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire, nu.
Nu, pentru că, mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi şi – al doilea, … al doilea…de! Norocul şi celelalte „pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea.
Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început.
De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi…Atâţi cât merită…
A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire, (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din are se îngroaşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.
Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: Uitaţi-vă la mine!”. Dar, mai ales, aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă, a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi”.
Te îndrepţi împovărat de gânduri, fericit că există asemenea locuri cu atâtea valori spirituale ale culturii noastre.
Din cele mai adânci ascunzişuri ale fiinţei tale izbucneşte, fără voia ta, acel strigăt înverşunat al lăcomiei de viaţă, acel strigăt puternic, care nu admite lucrurile deşarte, ci deschide larg poarta iubirii şi îmbrăţişării plenare.
Aici simţi şi înţelegi micimea şi înălţimea fiinţei omeneşti, a creaţiei lui Dumnezeu, taina şi frumuseţea naturii, a pământului zămislitor de viaţă, dar, mai ales, aici înţelegi întinderea slăbiciunii sufleteşti, care nu de puţine ori te-a încercat în decursul vieţii.
Sus pe colină, lângă o bisericuţă mică, pe o bancă împovărată de ani, o mână ostenită, mângâie cu vârful degetelor amintirile din suflet…
Pământul mirosea a ploaie…În suflet pătrundea parfumul teilor înfloriţi…Sufletul, fără să ceară încuviinţarea s-a furişat încet şi s-a contopit cu Agapia.
Nu aştepta pe nimeni… nu aştepta nimic!

Emilia Ţuţuianu

Advertisements

Tagged: ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s