Eugen Dorcescu – Despre excelenţă

eugen-dorcescu
Intelectual subtil, foarte instruit, cu mare vocaţie şi generozitate culturală, cu iubire de carte, de cuvântul tipărit sau desenat pe fila virtuală a computerului (a întemeiat şi conduce o editură, Muşatinia, şi o revistă, Melidonium, este fondatoare a Societății Culturale George Radu Melidon din Roman, a realizat ample şi inteligente interviuri cu importante personalităţi etc.), Doamna Emilia Ţuţuianu se impune, concomitent, şi ca un înzestrat creator de literatură, aşa cum probează cele două volume de poezie publicate până în prezent: Flori de măr, 2002 şi În amurg, 2004. Am avut prilejul să-l citesc, de curând, pe cel de al doilea, apărut la Editura Timpul, din Iaşi, şi prefaţat, cu pricepere şi acurateţe, de Tudor Ghideanu. Un profil al autoarei ne oferă şi Ion Rotaru în O Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Dacoromână, Bucureşti 2009. Ceea ce urmează nu sunt altceva decât nişte simple însemnări, glose, ce mi-au însoţit şi încheiat lectura.

Arhitema scrierilor Doamnei Emilia Ţuţuianu pare a fi, potrivit dovezilor pe care textul însuşi le aduce, excelenţa. Altfel spus, perspectiva superioară în care este abordată şi înţeleasă existenţa. Eul porneşte, în această confruntare, în acest dialog cu lumea, înarmat cu un set de valori – morale, artistice, spirituale – pe care se străduieşte să le păstreze intacte, la care nu poate renunţa: dragostea (în sens larg), bunătatea (atotcuprinzătoare, vezi o scrisoare a lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa, în secţiunea secundă a cărţii: „să fii bun, ca să poţi fi fericit”), încrederea în fiinţa umană şi în şansa ei de a ajunge la împlinire, preţuirea strămoşilor, ataşamentul faţă de ceea ce este frumos în peisaj şi în oameni etc. Acest arsenal sui-generis îi dă eului o mare tărie, dar, simultan, îl şi fragilizează, expunându-l asperităţilor, provocând deziluzii:
“Când a căzut o petală,
m-am bucurat.
Am crezut că va creşte
Fructul.
Am aşteptat…,dar
el n-a mai apărut.
Atunci mi-am dat seama,
cât de mult am cerut!”
Există, însă, pentru persoana sensibilă, câteva soluţii de viaţă şi câteva rezolvări poetice, la care nu ezită să apeleze. Una din ele este visul. Visul lucid (reveria potenţată de meditaţie). Iată-l, configurat, şi transfigurat, în Salcia:
“Pletoasă, gânditoare , cu pleoapele închise
Şi vântul dezmierdându-i faldurile grele,
Pe malul solitar al unui râu rămase,
O salcie pletoasă, sub cerul plin de stele.
Era sublim sub lună, când briza ne cuprinse,
Cu braţele ei grele de frunze şi-nfloriri…
Ne-nfioră tainic de amintiri apuse,
Şi-n oglinda apei se-apleacă murmurând:
Tu la izvor, Eu la vărsare
ne legănăm cu vise şi iubiri,
.. cuprinşi de neuitare! “
Apoi, implicarea, decisă, îndrăzneaţă, precum în frumos ritmata şi rimata poezie Zefirul:
“Zefirul mi-aduse pe aripă,
Un gând de iubire stingher –
Timid, el se arată o clipă
În blânda lumină, pe cer.
Şi, vântul se plimbă prin păru-mi…
M-atinge cu pasu-i uşor,
Mă-ntreabă:
„- Cui vrei să te dărui,
Cu-atâta iubire şi dor ?”
Ş-atunci, murmure sfinte, curate –
Buzele-mi calde-ţi şopteau
Regretul, că nu eşti aproape,
Spunându-ţi mereu …că te vreau!”
În fine, înţeleapta împăcare cu ambianţa, cu meritele şi imperfecţiunile ei, acceptarea, cum declară poeta însăşi:
“În intervale de ani
tipicul Vis se repetă,
şi-ntr-o lume paralelă,
cu umerii plecaţi păşesc
potrivindu-mi paşii
cu tăcerea din regresul cuvintelor…
Un vânt pribeag mă poartă
peste pământul verde,
zămislitor de viaţă
şi-n mâini cuprind înfiorată
izvoarele cu apă cristalină
în care mă privesc ca-ntr-oglindă…
Aştept şi Tac,
Plâng şi Zâmbesc
…Trăiesc!”
Aceste forme ale participării sunt contrabalansate, însă, şi, într-o măsura apreciabilă, contrazise chiar, de retragere, de recul, de evadare. Mai întâi, spre edenul copilăriei, unde veghează, protectoare, de neuitat, umbrele bunicilor (să se vadă Bunica, Bunicul, Acasă). Dar trecerea timpului năruie sau, măcar, decolorează până şi amintirile, iar inima resimte cu durere lucrarea vremii:
“Mă-ndrept spre casa bunicilor,
Dar ea mă primeşte pustie şi goală.
Mă-ntorc spre căminul părinţilor
ca o pasăre care,
după ce şi-a luat zborul,
îşi caută cuibul plin de
penele ce i-au căzut din aripi.
Mă-ntorc la fiinţa iubită,
cu sufletul plin de dragoste,
să-i spun c-a fost cu mine mereu!
Mă-ntorc, spre tot ce-a fost
tristeţe şi bucurie…
şi
Vreau să retrăiesc totul…
pentru că timpul devine un hoţ
al vârstelor şi fuge…fuge…fuge”
Şi atunci? Cum să se sustragă eul acestei terori a dezolării, acestei nemiloase curgeri ce duce şi nimiceşte totul? Există vreo speranţă pentru suflet?
Există, desigur. Ceva stabil, ceva care hrăneşte nobleţea sentimentelor, civilitatea, ceva ce generează virtuţile cardinale (credinţa, nădejdea, dragostea) : Duhul, aspiraţia spirituală. Aceasta este tema ciclului Lumina din adânc, secţiunea forte a cărţii, cuprinzând texte situate la limita dintre proză şi poem şi dedicate, în cea mai mare parte, Mănăstirii Agapia. Aici mi se pare că autoarea se exprimă pe deplin, aici intuim şi substanţa şi vastitatea orizontului său lăuntric. În enigmatica frază finală, spre exemplu: “Nu aştepta pe nimeni… nu aştepta nimic!”
M-aş bucura să lecturez, cât mai curând, o carte intitulată, poate, chiar aşa, Agapia, şi semnată Emilia Ţuţuianu.

https://cetatealuibucur.wordpress.com/septembrie-2105/eugen-dorcescu-despre-excelenta/

Advertisements

Tagged: ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s